Claude Karnoouh

Am citit ultima carte a lui Claude Karnoouh, „Raport asupra postcomunismului” în timpul acestei vacanţe de iarnă.
Promisesem autorului o recenzie dar mi-am dat seama că ar trebui să scriu cu totul altceva, mai personal.
Claude Karnoouh este una din acele fericite întâmplări din viaţa mea intelectuală. Într-un moment de relativă înţepenire ideologică, am fost provocat să ies la o cafea cu un comunist franţuz stabilit prin România.
Ştiam de el, citisem articolele sale prin revista „Cultura” (unde am ţinut pentru o perioadă de timp rubrica de politică), dar nu îl cunoscusem personal.
Am întâlnit nu un comunist ci un personaj cu totul aparte. Un tânăr de 70 de ani. Un burghez elegant care se declară comunist. Un heideggerian marxist. Un francez maramureşean. Un ateu foarte calvinist. Un evreu anti-Israel. Un om de stânga iritat de tot ce înseamnă mofturile şi modele stângii-caviar (căreia, de altfel, îi aparţine prin statutul social şi financiar).
Într-un cuvânt, un om care deşi declamă o ideologie egalitară, emană prin toţi porii un fel de a fi foarte conservator şi liberal.
Ne-am împrietenit, ne-am ciondănit,ne-am despărţit (pe motive de…Israel), ne-am împăcat, ne-am susţinut, am fost atacaţi „la pachet”, am avut fiecare de suferit proteste din taberele „noastre” dogmatiste- eu că m-am înhăitat cu un comunist, el că are o părere destul de bună despre un reacţionar „fascist”.
Karnoouh nu este un gânditor comod. Dar nici nu este bine să fie: dacă nu incomodează, dacă nu se incomodează pe sine, chiar, omul care gândeşte e bine să se lase de gândit şi să se apuce de altceva- înseamnă că nu gândeşte bine.
Este însă un gânditor lucid şi obiectiv-atunci când- păcatele francofoniei- nu se lasă dus de elanul loialităţii sale faţă de un comunism care probabil, în anii stalinismului, l-ar fi condus în faţa plutonului de execuţie al tovarăşilor săi de partid.
Este un gânditor de o mare erudiţie, care este capabil să te plimbe cu eleganţă şi foarte foarte mult şarm de la o discuţie despre dialectica hegeliană la calitatea diverselor brânzeturi şi apoi, printr-un salt elevat, să te arunce într-o discuţie despre muzica barocă. Iar asta nu îl împiedică să se întoarcă apoi cu tine în concretul mizer al vreunui fapt politic contemporan.

Cartea care m-a marcat cel mai profund din multele lucrări scrise de el este nu „Raport asupra postcomunismului” pe care ar fi trebuit să o recenzez, ci „Adio diferenţei. Eseu asupra modernităţii târzii”- o carte care ar fi trebuit să pună în umbră „Omul recent” al lui Patapievici, dar care pentru că nu a apărut la Humanitas nu a putut sparge bariera snobă a intelectualului român (mai loial editurilor şi autorilor decât ideilor). Sper să fie reeditată.

Merci, Claude K. pentru prietenia critică. Sper să dureze mult timp de acum înainte.

claude

Anunțuri


Categorii:Portrete

Etichete:, , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: