Doamne şi Stăpânul vieţii mele…

O rugăciune ne însoţeşte de-a lungul săptămânilor Postului Mare. Ea se adaugă tuturor pravilelor de rugăciune şi tuturor slujbelor bisericeşti din această perioadă (mai puţin cele din zilele de Sâmbătă şi Duminică- unicele zile liturgice rămase „peste săptămână”), rostindu-se de două ori- odată însoţită cu metanii mari, apoi doar cu închinăciuni până la pământ.

Este vorba de rugăciunea scurtă şi frumoasă a Sfântului Efrem Sirul:

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”

Iată o rugăiune care cuprinde în cererile sale tot ceea ce e necesar pentru un om frumos, care merge pe calea sfinţeniei.
Uitaţi ce frumos începe:
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele”
După mine aceasta este definiţia autentică a libertăţii. Cine are ca Stăpân pe Dumnezeu este liber cu adevărat de oricare stăpânitor al acestei lumi.

„duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.”
Să fim aşadar ferit de lene, de grija faţă de multe lucruri care ne împrăştie şi ne împiedică să săvârşim cu bine lucrarea noastră, să fim feriţi de tentaţia puterii- care este mult mai periculoasă chiar decât tentaţia îmbogăţirii (o cuprinde de fapt), dar şi de duhul grăirii în deşert- al irosirii talanţilor în micimi mundane, în filozofii oarbe, în aroganţe aducătoare de irosire spirituală.

„Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.”
În schimb trebuie să avem duhul curăţiei- trupeşti şi sufleteşti, să nu fim pătimaşi şi dependenţi de pornirile corpului. Trebuie să avem gândul modest, conştienţi de micimea noastră în faţa lui Dumnezeu şi sub semnul că oricând putem greşi, în tot ceea ce gândim şi ce facem- chiar şi atunci când ne credem îndreptăţiţi sau drepţi.
Apoi avem nevoie de răbdare. Răbdarea în faţa acestei vieţi şi acestei lumi ne ajută nu doar să rezistăm ci să nu ne obişnuim. Omul care rabdă este omul care nu capitulează, oricât de dificilă ar fi viaţa sa.
În sfârşit avem nevoie de dragoste. Nu de amor ci de dragoste autentică, aşa cum numai Dumnezeu ne poate oferi- iar dragostea lui Dumnezeu nu este ca a oamenilor. Nu este rozalie, nu pierde şi întunecă minţi, nu ameţeşte suflete, ci pune toate în rânduială şi ridică raţiunea dincolo de limitele pământeşti.

„Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”
La sfârşit avem şi cheia: să fim tot timpul atenţi la bârna din ochiul nostru înainte de a ne grăbi să căutăm paiul din ochiul aproapelui.
E greu, dar….de asta cerem ajutor de la Dumnezeu 🙂

monaxos_agiou_orous_03

Anunțuri


Categorii:Teologie

2 răspunsuri

  1. Rugăciunea este calea smereniei, cred. Iar explicaţiile pe care le daţi sunt binevenite. Personal, vă mulţumesc pentru ele. Şi nu numai !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: