Denia din Sfânta şi marea Marţi

Astăzi ne aducem aminte de un lung dialog al Mântuitorului cu fariseii, saducheii şi cărturarii vremurilor sale. De asemenea ne aducem aminte de certarea pe care Acesta o face fariseilor şi cărturarilor- atât de actuală atât pentru clericii cât şi pentru intelectualii vremurilor noastre.

Unul este momentul la care aş vrea eu, personal, să mă opresc.
„Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi întru adevăr înveţi calea lui Dumnezeu şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?”
Iar Iisus, cunoscând viclenia lor, le-a răspuns: „Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul de dajdie.”
Iar ei I-au adus un dinar.
Iisus le-a zis: „Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el?”
Răspuns-au ei: „Ale Cezarului.”
Atunci a zis lor: „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” (Matei 22, 16-21)
E poate unul din cele mai cunoscute fragmente din Evanghelie, folosite de mulţi pentru a explica relaţia creştină dintre Biserică şi Stat, dar şi un bun pretext care să justifice o obedienţă a creştinului faţă de autoritatea politică.
În fapt, textul este clar: Hristos răspunde unei întrebări provocatoare cu privire la obligativitatea plăţii dărilor. Răspunsul Său nu depăşeşte cadrul strict al acestei întrebări, deşi în mod evident că nu răspunde provocării din spatele ei. Fariseii doreau să vadă care este opinia Mântuitorului cu privire la romani şi dominaţia lor asupra Israelului.
Dar atunci ce spune Mântuitorul? Spune că trebuie să ne plătim impozitele şi obligaţiile pe care le avem în societate, dar acest lucru nu presupune deloc că trebuie să ne supunem întru totul acestor stăpâniri- trebuie să dăm Cezarului doar cele ce se cuvin Cezarului. Însă când Cezarul începe să ceară ce sunt ale lui Dumnezeu, atunci nu mai avem nicio obligaţie să ascultăm de acesta. Ba din contră.
Dar când Cezarul îşi depăşeşte atribuţiile? Atunci când începe să se pronunţe şi să legiuiască în chestiuni de religie şi de morală.
Când Statul (Cezarul) începe să decidă în locul credinţei ce e moral şi ce nu e, îmi impune cum, cât şi (cel mai grav) cui să mă rog, mă împiedică să am libertatea credinţei şi conştiinţei, atunci acel Cezar îşi pierde autoritatea.
Şi atunci avem chiar obligaţia de a spune Nu! Cezarului. Iar zilele noastre, în care Cezarul acestor vremuri a invadat tot mai mult spaţiul cuvenit lui Dumnezeu, a sosit momentul acestui „Nu!”, cred eu.

cezar-god

Anunțuri


Categorii:Teologie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: