Într-o discuţie cu o prietenă ajunsesem la dificila problemă a celor şapte Sfinte Taine- Sacramente, pe care un credincios catolic sau ortodox standard le consideră ca fiind principalele instrumente ale Harului dumnezeiesc în Biserică.
Fără Taine, nu ne mântuim- aici pot cădea oricând de acord un catolic şi un ortodox, foarte supăraţi între ei, de altfel, pe chestiuni precum purcederea Duhului Sfânt.

Însă ceea ce este acceptat ca fiind de la Hristos, e de fapt o sistematizare pioasă şi discutabilă din Evul Mediu, menită să concluzioneze opinii teologice mult mai vechi cu privire la canalele privilegiate şi sine qua non ale Harului în viaţa credinciosului.

Întoarcerea la Evanghelie ne învaţă că Mântuitorul este destul de categoric când vine vorba de două obligaţii , să le numim „liturgice”, pentru orice om care se doreşte mântuit:

Botezul- „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3,5) şi

Euharistia- „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan, 53-54).

Deci premisa de bază, de la care trebuie să pornim este aceea că centrul vieţii creştine, şi a Bisericii, este Botezul şi Euharistia.

Lor li se adaugă o altă practică, instituită de Apostoli, a hirotonisirii prin punerea mâinilor a liderilor spirituali ai comunităţii creştine: presbiterii sau episcopii şi diaconii.
Primii aveau rolul special de a păstori comunităţile creştine, prezidând şi oficiind săvârşirea rugăciunilor şi mai ales a Liturghiei- anamneza Cinei şi a prezenţei lui Hristos în Euharistie.
Ceilalţi, diaconii, aveau un rol social misionar în comunitate.

Deci avem a treia „Taină” esenţială a Bisericii- preoţia.
Trebuie să remarcăm că obiceiul hirotoniilor succesive (în diacon, apoi preot, apoi episcop) ca şi teologia actuală, care vorbeşte de trei trepte de preoţie – diaconatul, incomplet, preoţia, aproape completă şi episcopia, preoţia desăvârşită- sunt evoluţii ulterioare în viaţa Bisericii.
În fapt, în timpul Apostolilor, confuzia dintre episcopi şi presbiteri, era nu doar terminologică, exprimau aceeaşi realitate, pe care o numim acum preoţie. Cât despre diaconi, ei nu erau asimilaţi preoţiei.

Mai trebuie remarcat încă ceva: preoţia Noului Testament nu are o logică de castă. Dacă în Vechiul Testament era o singură seminţie a lui Israel care era „pusă deoparte” (seminţia lui Levi), pentru slujirea la Templu, în Creştinism, preoţia este o slujire strâns legată de comunitate şi dependentă de aceasta.
Acest lucru s-a păstrat cel puţin formal în rânduiala Bisericii de Răsărit- preotul, episcopul sunt hirotonisiţi ca atare doar pe seama unei comunităţi-biserici locale şi în momentul în care ar schimba comunitatea, cel puţin teoretic, şi-ar pierde şi răspunderea slujirii.

În rest, este greu să identificăm celelalte 4 Sfinte Taine.
Taina Căsătoriei, de exemplu, nu se bucura de mare cinste în epoca apostolică. Apostolul Pavel, un celibatar convins, o vedea ca pe un soi de pogorământ pentru oamenii care nu pot să evite o viaţă sexuală:
„Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă.” (I Corinteni, 7,8-9).
De asemenea nu trebuie să ignorăm faptul că în multe comunităţi creştine practica poligamiei, ca atare, sau prin aplicarea legii leviratului, nu era inexistentă.
Căsătoria, cum o avem acum, este mai degrabă realitatea socială romană, ridicată, odată cu creştinarea Imperiului, la norma creştină.

Despre Spovedanie, evoluţiile acestei practici până la varianta la care am ajuns acum (şi care practic a fost „fabricată” atât pentru catolici cât şi pentru ortodocşi la conciliul de la Trident), ne arată că transformarea ei în Taină a Bisericii a fost mai degrabă un efort de instituţionalizare şi formalizare a unei realităţi mult mai greu de reglementat: cea a paternităţii duhovniceşti.
Fiecare creştin avea maestrul său spiritual, părintele său, care îl ajuta cu un sfat şi un dialog sincer, spre calea mântuirii. Majoritatea, însă, nu erau preoţi. Unii nici măcar călugări.
Biserica a încercat- şi a reuşit destul de eficient, dar aş îndrăzni să o spun, nu fericit- să instituţionalizeze această relaţie de paternitate duhovnicească. Nu uşor- avem, în secolul XI, mărturia Sfântului Simeon Noul Teolog care se spovedea la un simplu călugăr- sfântul Simeon Evlaviosul.
Categoric, spovedania nu era însă precondiţia împărtăşirii, acum este acum.

Ce să mai vorbim de Mirungere- clar târzie, probabil de după secolul al V-lea, când sunt clarificate definitiv toate disputele teologice majore (mai puţin Filioque- care abia atunci se naşte) cu privire la Persoana Duhului Sfânt?

Sfântul Maslu- bazat pe un obicei medical antic, al ungerii cu ulei al bolnavilor, devine şi el Sfântă Taină a vindecării, de multe ori mai interesantă pentru credincioşi, decât Euharistia.

 

Prologus_Ioanni_Vulgata_Clementina

Anunțuri

Publicat de Bogdan Duca

Nascut in 1980. Teolog si politolog de orientare conservatoare si crestina. Militeaza pentru aparitia unei Drepte europene si crestine care sa poata descoperi si apara identitatea autentica a Batranului Continent.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s