Relaţia mea destul de proastă cu literatura

O lungă discuţie la o cafea cu un prieten literat (supărat şi aprins de scandalul de la USR) m-a făcut să mă gândesc la relaţia mea cu literatura. Este una neaşteptat, chiar şi pentru mine, de proastă.
Citesc destul de puţină literatură şi de cele mai multe ori prefer să recitesc o carte decât să încerc o carte nouă.
Şi, recunosc, nu tratez literatura cu seriozitate, decât în măsura în care scriitorul respectiv are nişte inspiraţii şi subiecte intelectuale cât mai înalte.
De exemplu „Numele trandafirului”, al lui Eco, e o carte la care revin inevitabil- pentru că mă obligă intelectual să plec de acolo spre un univers întreg de cultură teologică şi filosofică. Sau „Un veac de singurătate”, al lui Marquez, sau geniala carte, „Maestrul şi Margareta”, a lui Bulgakov. Nu mai vorbesc de romanele care sunt de referinţă pentru oricine e preocupat de anumite teme la convergenţa teologicului cu politicul: precum distopiile gen „Brave New World”, „1984”, „Dune”, etc.
În rest, prefer oricând literatura umoristică sau poliţistă oricărui roman cu ifose de construcţie alambicat literară. După experienţa lecturii „Orbitorului” lui Cărtărescu, un efort mai degrabă snob- de a fi în ton cu lumea în acel moment, am renunţat la genul acesta de asceze ale lecturii.
Recunosc, Mark Twain, I.L. Caragiale, Jerome K. Jerome, Damian Stănoiu, Giovannino Guareschi, bat oricând cine ştie ce nobelizat literar (şi acum când mă gândesc la scriitura lui Herta Mueller oscilez între fior şi căscat).
Apoi am o simpatie mare pentru literatura fantastică: Tolkien este genial şi trilogia i-am recitit-o de vreo 4 ori (Hobbitul de mai multe). Dar şi aici, după mine de cele mai multe ori filmul bate cartea- de exemplu toată seria „Game of Thrones” merită vizionată, nu citită.
CItesc şi recitesc Jules Verne (Claudius Bobarnak, Keraban încăpăţânatul şi Copiii căpitanului Grant mă însoţesc încă din copilărie).
Dar, spre deosebire de fratele meu care „le stinge”, nu mai pot să citesc basme populare. Pur şi simplu nu pot.
Mai sunt apoi romanele de care m-am ciocnit întâmplător şi mi-au plăcut: de la „Ciocoii vechi”(nu şi ăia noi!)- ai lui Filimon, la 69 al lui Ionuţ Chiva şi „Şoseaua Căţelu” a prietenei feisbuchiste, Alina Nedelea- pentru literatura românească, la experienţele plăcute cu „Ravelstein”, al lui Bellow (deşi nu îi pot digera restul cărţilor) sau „Al cincilea munte”, al lui Coelho.
În dramaturgie, pe lângă experienţa pieselor mai profunde filosofic- precum cele ale lui Sartre, sunt un degustător serios de tragedie greacă antică, dar prefer oricând comedia a la Moliere, Goldoni, Gogol.
În poezie stau şi mai prost: loialitate până la capăt lui Nichita Stănescu, cu mici şi rare escapade spre câte un poet- cum ar fi deja din păcate foarte repede uitatul George Vasilievici,
Deci sunt un amator în ale literaturii şi recunosc, spre ruşinea mea, că nu o pot trata cu seriozitatea cu care trate teologia, filosofiile sau eseistica culturală „adâncă”.
 lectura
Anunțuri


Categorii:Culturale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: