Un gând despre miracole

De fiecare dată când sunt pus în faţa unei relatări a vreunui miracol, încerc să fiu cât mai sceptic cu putinţă.
Aceasta pentru că, ştim din Evanghelie, Mântuitorul nu şi-a întemeiat învăţătura pe miracole şi a fost foarte îngrijorat faţă de riscul ca oamenii să ajungă să creadă în El pentru minunile Sale şi nu pentru învăţătura Sa.
Acesta este şi motivul pentru care Învierea Domnului nu s-a făcut cu public, ci într-o discreţie menită să încurajeze încrederea credinţei şi nu idolatria certitudinilor religioase.
Primul lucru este să verific dacă sunt cu adevărat sau nu minuni: este o coerenţă în mărturiile oamenilor? Sursele sunt demne de crezare?
Iar atunci când răspunsurile îmi dau de înţeles că vine vorba de minuni, ajung să mă întreb: pentru ce s-a săvârşit acel miracol? Apoi mă întreb: care sunt roadele spirituale ale acelui miracol? Apoi încerc să văd coerenţa dintre teologia credinţei „oficiale” şi învăţătura teologică care însoţeşte acel miracol.
Ei bine, răspunzând la toate aceste întrebări, nu cred nici în fenomenul de la Medjugorje, nici în fenomenul cu „lumina de la Ierusalim”, nici în alte fenomene- că sunt catolice sau ortodoxe, pe care le suspectez fie că sunt fraude şi superstiţii omeneşti, fie înşelătorii şi miracole drăceşti.
Nu insist. Spun doar atât: înainte să vă întemeiaţi credinţa pe cine ştie ce miracol, întrebaţi-vă de ce Mântuitorul, după Înviere, nu a s-a arătat Sanhedrinului, nici mulţimilor, nici măcar lui Pilat din Pont.

Hristos a înviat! Iar învierea e o credinţă, nu vreun miracol.

unnamed-2_0

Anunțuri


Categorii:Teologie

3 răspunsuri

  1. „Sunt mulţi însă cei care contestă minunea apariţiei Sfintei Lumini în Sâmbăta Mare la Biserica Sfântului Mormânt. Unii sceptici au şi contra-argumente. Aceştia spun că e posibil ca prin anumite procedee tehnice de ultimă generaţie să poţi crea diverse „fulgere de lumină” pe care credincioşii văzându-le să creadă că-i Sfânta Lumină. Pentru aceştia vom pomeni mărturii mai vechi despre apariţia Sfintei lumini consemnate în Istoria bisericească pentru a contracara, într-o oarecare măsură, necredinţa în minunea cea mai presus de minte.

    Eusebiu de Cezareea, în Istoria bisericească, relatează despre un anume Narcis, episcop al Ierusalimului în sec. II, care, neavând ulei în candele, a turnat apă, apoi s-a rugat, iar candele s-au aprins de Sfânta Lumină, arzând pe toată perioada Paştilor.

    Egeria, o călugăriţă spaniolă, a fost martoră şi a relatat în documente evenimentele Săptămânii Mari şi ale Sfintei Lumini din Ierusalimul anului 384.

    Sfântul Ioan Damaschin (675-749), în opera sa poetică, face referire clară la Sfânta Lumină.

    Barnard, un călugăr occidental, scrie în lucrarea sa Itinerar că a fost martor al Luminii Sfinte în anul 870.

    Ahmed ibn al-Kassa, un jurist arab († 936), face una din primele referiri la proprietăţile miraculoase ale Sfintei Lumini: „Deşi e aprinsă, lumânarea nu te arde”.

    Papa Urban al II-lea, în anul 1095, cu un an înaintea celei dintâi mari cruciade pentru eliberarea Locurilor Sfinte, pomeneşte într-un discurs scris că, la Ierusalim, în Vinerea Patimilor „toate luminile din Sfântul Mormânt şi dimprejur, care au fost stinse, se reaprind la poruncă divină”.

    Procedee tehnice „de ultimă generaţie” cu care să poţi crea diverse „fulgere de lumină” bănuiesc că nu apăruseră în primul mileniu creştin, aşadar, fiţi credincioşi, şi nu necredincioşi!”

    Hristos a Înviat!

    Apreciază

  2. Iar întemeierea pe miracole a credinței o consider a fi o afirmație construită pe anumite prezumții personale, întrucât nu știm ce-i în sufletul fiecăruia, nu? 🙂
    De asemenea, cei care dau exemplele minunilor petrecute an de an în ortodoxie, țin seama de context, ceea ce demontează din nou afirmația de mai sus.

    Apreciază

  3. La urma urmei, prin miracole se întarește credința, nu?
    Iar dacă Iisus a facut miracole, acum de ce nu s-ar face; și de ce ar fi de tăgăduit chiar apariția Sfintei Lumini de la Ireusalim?

    Oricum, observ impresia pe care ți-ai format-o, cum că ‘anumite’ persoane au o ură față de celelalte confesiuni. Depinde cine și mai mult decât atât, contează mediul, eventual intermediarii care pun problema astfel.

    Personal, nu am o problemă și la urma urmei e treaba fiecăruia, nu? Ce-i drept, cred eu, în sinea mea, că mă rog să ne lumineze Dumnezeu, ca să vedem calea aia dreaptă. Că la urma urmei, cum ne zicea Petre Țuțea, adevărul ne este arătat, că noi n-avem capacitatea de a descoperi adevărul. Tot de Dumnezeu.

    Așa că nu ne rămâne decât „cu Dumnezeu înainte”

    Înc-odată Hristos a înviat!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: