Gând despre sfinți, pornind de la Constantin cel Mare

Canonizarea unor împărați precum Constantin și Elena, amândoi politicieni abili și vinovați de toate păcatele abilității politice, oameni cu greșeli doctrinare- Constantin a murit având convingeri teologice semi-ariene și o care nu au strălucit prin cine știe ce virtuți ascetice și de rugăciune, ca și multe alte canonizări ale Bisericii, ar trebui să ne învețe ceva.
Trebuie să învățăm să nu mai idolatrizăm Sfinții, să nu îi mai transformăm într-un soi de micro-dumnezei.
Sfinții sunt oameni care în viețile lor au făcut păcate și au trăit ca noi- mulți dintre ei.
Care e diferența, însă?
Unii dintre ei au ales o viață de rugăciune și asceză pentru Dumnezeu, sfințindu-se prin aceasta. Asta nu înseamnă că, automat, au devenit și mari teologi, cunoscători perfecți ai credinței sau oameni cu vreo înțelepciune deosebită.
Alții și-au folosit aptitudinile intelectuale pentru a înțelege credința și și-au dăruit mintea și timpul teologiei cu sinceritate și dragoste de Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că tot ce au scris și au spus ei ar fi ”lovit” de harul infailibilității, așa cum nu înseamnă că viețile lor personale au fost, în mod necesar, modele de virtute și asceză.
Alții au fost conducători politici care și-au dobândit sfințenia pentru că, în momente cheie pentru istoria credinței au ales să riște, să ia decizii favorabile credinței, punându-și în pericol puterea, libertatea și viața.
Dacă însă căutăm în viețile acestor sfinți nu știu ce mari virtuți morale sau argumente teologice, riscăm să fim dezamăgiți. Sau, cum s-a întâmplat prea ades, să începem să ”înflorim„ cu minciuni pioase, viețile acestor oameni.
Alții sunt martirii care în momente dificile pentru istoria Bisericii, au avut curajul să moară pentru Hristos.
Deci fiecare sfânt nu a fost în viața pământească un om desăvârșit, cum ne-ar plăcea să credem. Fiecare sfânt a fost un om cu păcatele și neputințele sale care și-a identificat talanții și i-a pus în slujba lui Dumnezeu și Bisericii.
Și Sfinții au făcut și au spus prostii mari cât ei, au avut, ca oricare dintre noi limitele lor, sau chiar fixațiile lor (Apostolul Pavel era, de exemplu, un misogin care credea că căsătoria e o îngăduință, nu o virtute), au fost, ca fiecare dintre noi, prizonierii unui timp și unui context cultural.
Și este minunat că e așa! Sfinții, înțeleși cum trebuie, ne arată că mântuirea este posibilă fiecăruia dintre noi, dacă vom investi ce avem mai bun, ce ne pricepem mai tare, pentru Domnul. Biserică și aproapele.
Însă Sfinții înțeleși ca un soi de semi-zei infailibili, idoli utili să ne rezolve diverse probleme, surse de minuni și de pseudo/minuni, ale căror opinii sunt transformate într-un soi de ”dogme” sau, mai grav, măciuci numai bune să dai cu ele în cap ”dușmanilor credinței”, devin chiar un pericol pentru propria mântuire.

Acum hai la biserică. 🙂

Politica-1-in-Constantin-manuscris-Omilii-Sf-grigorie-Teologul-s9-BNF

Reprezentare a lui Constantin cel Mare dintr-un manuscris bizantin cu scrierile sfântului Grigorie Teologul

Anunțuri


Categorii:Teologie

4 răspunsuri

  1. Atunci cand se pune in discutie problema sfinteniei cuiva, intelectualii in discutie fac dovada unei incorecte cunoasteri a conceptului de sfintenie asa cum este el perceput in Biserica Ortodoxa. Mentalitatea ai carei exponenti sunt cei in cauza opereaza cu o acceptie putin deformata a sfinteniei, socotind ca aceasta tine de performantele mai ales morale ale unui om. Este o acceptie inexacta sau cel putin incompleta. Aceasta ar fi ceea ce noi numim indeobste curatenia sau puritatea, care este o premisa, dar nici suficienta si nici absolut necesara sfinteniei. Acceptiunea consacrata a sfinteniei in Rasaritul ortodox este data in mod necesar de raportarea la Dumnezeu. Aceasta este confirmata si de sensul dat in limbajul comun familiei de cuvinte: sfintenie, sfant, sfintire.

    Este sfant cineva sau ceva care a fost sfintit, care a primit ceva de la Dumnezeu, care a primit intr-un anume fel pecetea dumnezeirii. Sfintenia se dobandeste prin impartasirea de ceea ce este dumnezeiesc, de Dumnezeu Insusi. Numai Dumnezeu este sfant prin Sine si singurul izvor al sfinteniei. Omul devine sfant prin impartasirea de sfintenia lui Dumnezeu … De aceea, simtamantul suficientei de sine – pe care-l cultiva inclusiv constiinta cuminteniei morale si indreptatirea de sine intemeiata pe stiinta – este cea mai mare piedica in calea omului spre Dumnezeu si, prin urmare, in calea omului spre sfintenie, si nu pacatele lui. Mantuitorul Hristos limpezeste odata pentru totdeauna aceste lucruri, deschizand usa Imparatiei cerurilor vamesilor, talharilor, desfranatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti, ci cei pacatosi se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primesc si-si ofera sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau mai curand cei care se considerau drepti se inchid asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il resping pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia unui anumit sfant canonizat.

    Cine judeca in felul acesta sfintenia lui va fi nevoit, pentru a fi consecvent cu sine – sa rastoarne complet criteriile Mantuitorului Hristos si ale Sfintelor Evanghelii si pe cele cu care Biserica a operat de-a lungul veacurilor, umpland calendarul sau cu pacatosi si nu cu drepti. De altfel, o evidenta usor de constatat pana astazi este faptul ca bisericile crestine in general nu sunt pline nici de carturari, nici de cei puternici, nici de cei drepti, ci de cei pacatosi, simpli, care nu se gasesc suficienti lorusi si cauta implinire in afara lor.

    Apreciază

    • Să fim serioși.
      În Bisericile Ortodoxe nu există vreo teologie specifică a cultului sfinților. Iar procedurile de canonizare sunt foarte neclare, fără a urmări cu atenție viața „candidatului„ pentru a ocupa un loc în calendar.
      Criteriile sunt două: fie devoțiunea populară, fie necesitatea ca Biserica locală respectivă, care face canonizarea, să încerce să se legitimeze identitar, etnic, politic…

      În rest, când vorbim de un sfânt, vorbim despre persoana respectivă în integritatea și libertatea ei, nu de un soi de receptacol al harului dumnezeiesc.
      Și pe majoritatea sfinților- cu excepția martirilor- îi tratăm și considerăm modele de sfințenie pentru felul în care au trăit, pentru viețile lor, nu pentru morțile lor, când se tranșează definitiv profilul vieții noastre pământești.

      De aceea când ne raportăm la Ioan Hrisostom, ne raportăm la toate predicile sale- cu calitățile și cu lipsurile lor, de exemplu, văzând în viața lui o succesiune de urcușuri și coborâșuri, de lucruri extraordinare sau mult mai puțin extraordinare.
      În această tensiune și din această tensiune a vieții putem extrage niște învățături. Dacă confundăm sfințenia ca pe un soi de infailibilitate și nivelăm viața lui Ioan Hrisostom ca pe un soi de viață divină, nu doar că nu înțelegem nimic adevărat din ea, dar cădem și în ispita atât de jalnică de a absolutiza anumite glumițe misogine (cum e aceea că femeile noastre ar fi mai blege chiar decât copiii) sau enormități retorice (cum e aceea conform căreia fecioarele eretice nu ar fi chiar eretice).

      Apreciază

Trackback-uri

  1. Gând despre sfinți, pornind de la Constantin cel Mare . | Rezistența Creștină

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: