Articol de Bogdan Stanciu

Nu sunt mare fan „Războiul Stelelor”. Dar, odată copil crescut cu ce se putea găsi prin cinematografele comuniste, am rămas cu o slăbiciune nostalgică pentru această serie. Îmi stăruie în memorie bucuria pe care o încercam în fața ecranului de pânză, în așteptarea desprinderii, fie și pentru puțin timp, din peisajul cenușiu și apăsător al Bucureștiului anilor 80 pentru a visa la un alt – la propriu și la figurat – univers.

Acestea fiind spuse, remarc cu amărăciune că ultimele două filme ale franșizei, și mai ales cel mai recent, „Ultimul Jedi”, au distrus iremediabil, în doar 2 ani, un întreg legendarium al cărui mister a fascinat generația mea. Cinematografia excepțională, unicul punct forte al filmului, nu poate acoperi palma răsunătoare pe care „Ultimul Jedi” o aruncă în obrazul spectatorilor nu neapărat împătimiți cât înzestrați cu un minim bun-simț artistic.

Tot ceea ce era îndrăgit și remarcabil în „Războiul Stelelor” a fost făcut, acum, praf (stelar). Personajele închegate, firul narativ solid, distincția clară bine-rău, setul de valori și actorii de clasă din seria de început au fost înlocuite cu un dezastru narativ, scenariu și dialoguri la nivelul intelectului unui copil de 5 ani, personaje inutile sau irosite stupid, o rafală de glume cretine la care nu râde nici un câine mort și jocul penibil al unor actori a căror singură carte de vizită este aceea că fac parte dintr-o minoritate. Însuși filmul „Ultimul Jedi” nu are niciun sens în economia întregii saga. El nu era necesar și nu se potrivește niciunde în poveste, nu aduce nimic nou și nu răspunde la niciuna din întrebările din cel precedent. „Ultimul Jedi”, ca și „Forța se trezește”, este doar un exercițiu de marketing pentru ambițiile unui Disney nesătul de bani.

Însă faptul că nimic din ce se petrece pe ecran nu pare să aibă sens și este nu arareori ridicol nu poate să ne abată atenția de la aspectele cu adevărat maligne ale lobotomiei la care a fost supus „Războiul Stelelor”: o epopee esențialmente neutră ideologic a fost politizată mizerabil. 

Dacă nu mai avem nici scenariu, nici personaje decente, suntem în schimb prelucrați ideologic ca la ședințele de partid (comunist, să fie clar pentru mai tinerii cititori). Bărbații albi sunt grupați într-o bandă de naziști galactici proști ca noaptea, a căror principală preocupare e să urle ca apucații.

Antagonistul principal (Kylo Ren), tot alb!, face crize de temperament ca un plod de 3 ani și arată ca un hipster vegan din grădina Cărturești. Când nu e nici una nici alta și se întâmplă totuși să fie în tabăra bună, masculul alb (Poe) e un răzvrătit care pune lumea în pericol. În fapt, bărbații albi nu par a lua nici măcar o singură decizie bună în tot filmul. Noroc cu femeile care salvează situația: o ghenerăleasă cu părul mov și comportament de dominatrix și Leia, vechea noastră prietenă, protagonista unei scene de un penibil infinit, în care zboară prin spațiul cosmic ca Mary Poppins. Și desigur o avem pe Rey – fata care îi învinge pe cei mai buni maeștri ai luptei cu sabia deși n-a avut niciodată parte de antrenament, înoată ca peștele deși a trăit toată viața pe o planetă deșertică și urmează să salveze galaxia întreagă în viitorul sequel al cărui supliciu, din nefericire, vom fi nevoiți să îl suportăm peste câțiva ani.

Evident, nu puteau lipsi minoritățile: un negru care se chinuie inutil să fie amuzant și o asiatică urâtă și grasă (din categoria „fat acceptance”). Amândoi schimbă opinii despre inegalitatea veniturilor și luptă pentru drepturile animalelor, devastând un cazino patronat de niște nemernici de albi capitaliști. Deși sunt de condiție modestă amândoi, știu să dea năprasnic cu arma și să piloteze nave ultra-rapide. Rolul lui Finn și al lui Rose în economia scenariului este absolut neglijabil; de fapt, absența lor ar fi făcut filmul mult mai suportabil, dar corectitudinea politică nu putea rata ocazia să ne vâre pe gât doi social justice warriors, chiar cu prețul lungirii cu minim 30 de minute a unui film și-așa dureros de slab. Asiaticei îi putem acorda un premiu pentru cea mai ineptă replică auzită într-un film de război: „We won’t win by destroying the things we hate — only by saving the things that we love.” Da, sigur; bine că n-a trăit să o spună pe vremea regilor și împăraților creștinătății medievale, că altfel toată Europa ar fi vorbit azi turcește!

p.r

Nu pot enumera aici toate inepțiile filmului. Cei cu înclinații sado-maso se pot duce să îl vadă ei înșiși (eu măcar am scuza că nu fusesem avertizat). Nu pot însă trece peste lovitura de grație pe care o dă filosofiei Star Wars scenaristul și regizorul Ryan Johnson, prin soarta rezervată lui Luke Skywalker. În puținele minute în care îl vedem în UJ, Luke ia decizii și acționează într-un fel care contrazice fundamental întreg codul moral pe care și-l dezvoltase în trilogia originală. Cel pe care l-am urmărit cu sufletul la gură cum lasă în urmă flăcăul oarecare pentru a deveni un mare inițiat, este acum un moșneag acru care mulge o vacă de mare paraplegică, vrea să-și ucidă discipolul și moare în cel mai stupid mod posibil. Întregul arc al maturizării sale, modul în care tânărul Luke învață din suferință și pierdere, descoperirea marilor virtuți ale răbdării și meditației în singurătate, depășirea propriilor spaime și slăbiciuni, tot setul de valori începând cu altruismul și dreapta judecată – elemente ale poveștilor cavalerești care ne-au atras dintotdeauna – au fost aruncate la coșul de gunoi. În fața ochilor unei generații care nu mai are răbdare să citească mai mult de un ecran de telefon, Luke arde cărțile străvechi ale ordinului și este bătut măr de Femeia Fantastică, ajunsă maestră într-o artă căreia Jedi i-au dedicat o mie de generații pentru a o perfecționa, la doar câteva zeci de ore după ce nici măcar nu credea în existența lor…

Ceva-ceva, totuși, am putut salva după această catastrofă. În corul de critici plătiți pentru a aduce osanale unui spectacol penibil, singur Mark Hamill se pronunță în profund dezacord cu ceea ce Disney a făcut din Luke Skywalker în „Ultimul Jedi”. Priviți în interviul de mai jos vidul din ochii lui Mark: o expresie care spune mai mult de o mie de ori decât o spun cuvintele sale. Iar nouă, celor care am crescut odată cu băiatul devenit, prin muncă, suferință și renunțare de sine un erou, măcar această palidă satisfacție ne-a rămas: 

Disney a cumpărat totul și pe toți, cu excepția ultimului jedi.

last jedie3

Reclame

Publicat de Bogdan Duca

Nascut in 1980. Teolog si politolog de orientare conservatoare si crestina. Militeaza pentru aparitia unei Drepte europene si crestine care sa poata descoperi si apara identitatea autentica a Batranului Continent.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s