Problema numărul 1 a României este că, de la președinte la popor, nimeni nu înțelege nici importanța, nici specificul politicii externe.
Politica externă este spațiul în care ne apărăm interesele, ne negociem locul și profitul de pe urma acestui loc pe plan internațional, ne consolidăm alianțe pragmatice, ne temperăm adversarii și, nu în ultimul rând ne manifestăm demnitatea și suveranitatea.
Specificul politicii externe este acela că în ea nu este loc de de adversități în aceeași tabără, nu e….politizată. O țară nu poate veni în politica externă cu vreo 5 agende, ale unor partide diferite.
În România, și de asta pierdem, politica externă nu e văzută decât ca o extensie a politicii interne. E un prilej de ceartă între politicienii noștri. Iar diplomația românească nu a depășit cu nimic epoca relațiilor cu Înalta Poartă.
Cum ajunge politicianul sau diplomatul român în politica externă, cum începe să încerce să obțină un ”ce profit” de imagine electorală, cum încearcă să devină convingător de servil unei mari puteri sau alteia care i-ar putea garanta caftan de domnie îîn țară, sau să bârfească adversarul politic.
De asta nimic la noi nu e tratat la justa sa valoare sau însemnătate.
 
Să ne gândim la altfel destul de benigna poveste a vizitei papei Francisc la București, Primul care a obținut o promisiune că acesta e posibil că va vizita Bucureștiul în 2019 a fost președintele Iohannis.
El dorea ca papa să viziteze Bucureștiul în 2019 pentru că….e an electoral cu alegeri prezidențiale. Să îți vină papa în vizită, mai ales după un mandat în care Bucureștiul nu a fost vizitat de nimeni dintre granzi, nu e puțin lucru. Și oricum, dă bine în poză în plină campanie.
PSD însă i-a furat șansa lui Iohannis. După o vizită la Vatican, premierul Dăncilă a anunțat că papa va vizita Bucureștiul în 2019, deci meritul unei vizite a papei nu va mai fi al președintelui ci…al guvernului.
 
Dacă această invitație ar fi fost gândită ca o chestiune care să țină de politica externă și de interesele reale ale României, atunci președintele și guvernul ar fi trebuit să aibă o discuție serioasă între ei și cu diverșii actori interni ce ar fi implicați sau afectați de o vizită a papei.
Ar fi aflat că nu e neapărat în interesul național ca papa Francisc să vină la București. Mai întâi pentru că o vizită a papei nu este agreată de Biserica Ortodoxă română (lucru pe care BOR nu îl poate spune oficial). După Sinodul din Creta și eșecul său, nicio Biserică Ortodoxă nu mai poate juca fără riscuri interne și externe (inter-ortodoxe) cartea ecumenică. Orice privitor atent poate observa că relațiile externe- ecumenice ale Patriarhiei sunt la un nivel foarte jos față de epoca patriarhului Teoctist, de exemplu. Și asta pentru că nu e o miză pentru Patriarhie să dovedească deschideri pe care nici celelalte Biserici Ortodoxe, nici proprii credincioși nu le agrează.
Ar fi aflat apoi că papa Francisc vizitează țări cu probleme. Un cardinal povestea că papa e chiar greu de ținut în frâu: ar vrea să meargă în Siria. Este România o țară cu probleme? Ar primi România ușor o astfel de etichetă din partea presei internaționale și vaticaniștilor care acoperă evenimentele vizitelor papale?
Apoi papa Francisc e curajos și imprevizibil. Dacă va ridica, într-o eventuală vizită, la fileu, brusc, nu doar chestiunea derapajelor morale ale statului român, dar și chestiunea nedreptății istorice făcute greco-catolicilor, problema Cathedral Plazza? Brusc, imaginea României ar avea mult de suferit.
 
Să ne gândim la poziționarea României între SUA și UE. Chestiunea mutării ambasadei la Ierusalim ca și chestiunea susținerii SUA în problema Iranului, sunt în România doar posibilități de a marca în meciul dintre palatele Victoria și Cotroceni.
Mutarea capitalei la Ierusalim nu e doar un gest normal de recunoaștere a capitalei reale a Israelului, dar este și un gest ce ar trebui să aibă o mare valoare de negociere diplomatică.
Niște diplomați autentici ar fi anunțat mutarea ambasadei doar atunci când recunoștința SUA și a Israelului ar fi fost cuantificată în investiții și….nenorocitele alea de vize de la americani. Dar și după ce am fi negociat un acord (fie și tacit) cu Turcia, cu țările arabe, parteneri economici suficient de importanți, ca să nu îi irităm gratuit.
Doar nu spargem frontul UE doar așa, că recomandă Departamentul de Stat al SUA….
Însă mutarea a fost gândită și negociată doar astfel încât PSD să ia fața lui Iohannis. I-a luat-o. Dar care e profitul României?
 
În problema Iranului nu mai e vorba de simboluri. În problema Iranului asistăm la un gest arbitrar al SUA, care tratează acordurile internaționale ca pe hârtia igienică. Un astfel de gest crează un seism pe plan internațional- mai ales în contextul în care vorbim de cea mai mare putere a lumii.
Odată creat precedentul (și el fusese creat odată cu retragerea SUA din acorduri nucleare, la începutul anilor 2000) , nimic nu mai e sigur. NIci măcar ”parteneriatul strategic” pe care politicieni, analiști și jurnaliști români îl invocă cu evlavie.
De asta reacția foarte fermă a Franței și Germaniei, nu doar a Rusiei și a Chinei, față de retragerea SUA din acordul cu Iranul. Diplomația se construiește cu un material foarte fragil: încrederea.
Dar și aici lucrurile sunt văzute tot ca pe o miuță între Dragnea și Iohannis: care va lua premiul cel mare de la partenerul strategic? Dar de la UE?
România ar fi trebuit să joace atent și responsabil. Ar fi trebuit să vadă în haosul creat de americani o oportunitate de a negocia fie cu UE, fie cu SUA, propria sa luare de poziție.
 
România are ambasadă în Siria: singura țară din UE care are ambasadă pe lângă Assad. Acest lucru ar fi trebuit ca țara noastră să apară pe buzele tuturor oamenilor măcar în contextul agresiunii americane, britanice și franceze de acolo.
Putea România să își transforme ambasada într-un canal privilegiat de comunicare între UE și guvernul de la Damasc? Putea. Putea România să devină investigatorul presupuselor atacuri cu gaze din Homs? Putea.
Dar dacă din povestea asta nu s-a văzut potențial pentru măcar o miuță între Cotroceni și Victoria, atunci nu am mai pierdut vremea.
În definitiv, nu contează imaginea României, contează doar ca în 2019 și 2020, alegătorul român să vadă care e mai ”cu americanii” în poză.
 
P.S: În ritmul desfășurării evenimentelor, să nu vă mire dacă veți vedea cum Dragnea și Dăncilă vor fi reevaluați de Tapalagă, Pantazi, Culcer, Fati și alții ca ei, doar pentru că îi va reevalua și Departamentul de Stat al SUA….
Și asta e probabil tot ce contează pentru politicienii români.

sah

Reclame

Publicat de Bogdan Duca

Nascut in 1980. Teolog si politolog de orientare conservatoare si crestina. Militeaza pentru aparitia unei Drepte europene si crestine care sa poata descoperi si apara identitatea autentica a Batranului Continent.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s