Aceasta este, foarte pe scurt, povestea mișcării neofasciste din România, care acum se numește #rezist.
În 20 mai 1990, majoritatea zdrobitoare a românilor a ales o soluție politică care să asigure o tranziție calmă și echilibrată de la comunism la capitalism.
Unei minorități nu i-a convenit lucrul acesta și a decis să sfideze democrația. Aceasta este istoria Pieței Universității din 20 mai 1990. Apoi au decis să sfideze și statul de drept, și aceasta este istoria zilei de 13 iunie 1990, când nu am avut mineriadă ci o încercare de lovitură de stat, eșuată din pricina impopularității celor care au încercat să o dea.
Apoi a venit 14 iunie, cu brutalitatea minerilor și, printr-o manipularea mediatică (vor urma și altele) conturului fascist al acestei mișcări i se adăuga o nemeritată dar foarte populară aură martirică.
Au urmat ani în care această mișcare neofascistă a stat retrasă în diverse ong-uri, în redacțiile câtorva ziare și reviste, a încercat să infiltreze, cu mai mult sau mai puțin succes, partidele din opoziție, au încercat să profite de pe urma victoriilor acestora.
În toată această vreme au construit câteva mituri care încă mai funcționează: acela că ei ar fi de dreapta, acela că ar fi democrați autentici (când ei sunt dușmanii democrației), acela că de fapt ar fi liberali (când de fapt ei doar repetă niște lozinci libertariene dar resping dialogul și alteritatea la dogmele lor).
 
Au fost bine finanțați și instrumentalizați de diverse cercuri de interese, pentru că au lăsat impresia că pot să se constituie într-o alternativă la clasa politică.
De asemenea, neînțeles caracterul ideologic antidemocratic și fascistoid din spatele lor, au fost folosiți și chemați în alianțe și ”combinații” de diverse partide politice. Inclusiv PSD-ul și-a sprijinit cu inocență dușmanii de moarte, contribuind la cea mai mare lovitură dată democației din România: legitimarea acestei mișcări ca ….societatea civilă din România.
Deși s-au declarat tot timpul ”anticomuniști” și ”anti-marxiști” au fost cei mai buni studenți ai lui Gramsci. După eșecuri politice, pentru că pur și simplu sunt impopulari, mișcarea lor a trecut la dobândirea hegemoniei culturale a României.
Anul 2004 a fost anul care le-a adus accesul la mecanismele puterii. Și bineînțeles la resursele bugetare. Însă cel care i-a chemat la masa puterii, tot un fesenist, Traian Băsescu, era suficient de inteligent ca să nu se lase pe mâna lor.
Însă ce a nu putut să împiedice Băsescu, sau poate nici nu a înțeles importanța chestiunii, a fost să împiedice acest curent de opinie să preia hegemonia culturală a României.
Acum e un loc comun pentru oricine ca atunci când spui ”intelectual” să te gândești la Liiceanu sau la Patapievici, când spui ”societate civilă” să te gândești la o listă de ong-uri cu ”gds”-ul în frunte, când vrei să ”dai bine”, să îți cumperi ”Dilema” sau ”22„….
 
Desigur, și între ei au fost, ca în orice mișcare de genul acesta, războaie interne, clarificări ideologice, recalificări ideologice. Ca în partidul bolșevic, unii au devenit ”deviaționiști de dreapta”. alții au devenit ”deviaționiști de stânga”.
De asemenea mulți s-au dumirit și au plecat. Însă a venit și sânge nou, tânăr (vorbim de o mișcare care durează de 28 de ani).
În 2012 a fost momentul în care au redevenit dintr-o mișcare intelectuală o mișcare civică.
Au furat mitingul anti- Băsescu din iarna lui 2012. La venirea la putere a dușmanului lor din 1990, PSD-ul, au reluat lupta contra comunismului.
S-au forjat ca mișcare civică profitând de bătăliile cinice pe teme ecologice, precum povestea Roșia Montana sau Chevron.
Apoi au explodat în anul 2014, odată cu alegerile prezidențiale, unde au atins maximum al forței lor politice lupând cu comuniștii lui Ponta și contribuind decisiv la alegerea lui Iohannis.
Au încercat să forțeze o revoluție ideologică (cu accente anticlericale) odată cu manifestațiile de după incendiul de la Colectiv. De atunci a început însă și declinul lor.
2016 și 2017 ne-au arătat care este forța electorală reală a mișcării lor: cam un milion de voturi și câteva sute de mii de oameni care pot fi mobilizați în manifestații electorale în toată țara.
Însă declinul acestei mișcări nu este decât numeric. Cu cât rămân mai puțini, cu atât se radicalizează prea tare…
 
Din păcate, povestea lor nu se încheie aici ci continuă…..
Oblo nelămuritul
Reclame

Publicat de Bogdan Duca

Nascut in 1980. Teolog si politolog de orientare conservatoare si crestina. Militeaza pentru aparitia unei Drepte europene si crestine care sa poata descoperi si apara identitatea autentica a Batranului Continent.

5 comentarii

  1. Scuzat sa-mi fie, eu n-am inteles nimic din articolul asta. Deci: „Cine si ce ie rezist si ce vrea ei, in puii mei?” Cu stima.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s